Vecini…

Aseara am fost se ne luam tzigari – de data asta n-am mai mers in zona care o stiam deja ci am facut ‘dreapta’ unde faceam ‘stanga’.
Cand…. ce sa vezi… paznicii aia multi cu barieriele alea “digitale” si cu gardurile alea “electrice” si cu piloni de beton, etc… pazesc ambasada SUA.
Damnnn.. Ne uitam ca au ditamai kilometrii de teren, ditamai gardurile and stuff. I-am vazut insa ‘de sus’… au teren de tenis, piscina, un lac mic, alea… alea.. Ce misto e sa fii ambasador… te doare la basca, iei si o kila de bani, liniste, fremos, plaja, soare and stuff..
pura vida….

Pentru nenea Basescu

Neneaaa… aici in Costa Rica nu iegzista ambasada Romaniei! Nu vreti sa faceti una? Ca deja doi romani sint aici. Ne faceti ambasadori, cautam o casa mishto, etc. Promitem sa tzinem berile la rece si motoru’ cald cand sositzi in “vizite oficiale”.
Kiar vis-a-vis de ambasada SUA e un teren de vanzare (asta e pe bune). Punem de-o casa mai mare ca a lor (si cu multe turnuletze) si dam cu prashita in ei din balcon. Ce ziceti, nu se merita?

Monos

Adica “maimutze”.
Va povesteam ca am auzit un urlet (de groaza) cand eram la masa (breakfastu’ ala cu omleta aia bestiala).
Well, l-am gasit. Si am gasit si “creatura” care le scoate:

Mantled Howler Monkey

Va anunt ca NU trebuie sa asculatzi ce-o sa va dau pe intuneric sau singurei in casa.
I mean it!!!
Pe bune!! Nu singurei in casa, NU cu lumina stinsa, NU noaptea!
Click here if you dare!

Manuel Antonio – part two

Cazarea

Tipa (the owner) era din Coreea. Batranica. Mica de statura, vorbea bine engleza – cred ca si mai bine intzelegea. Ne-a intrebat de unde sintem. Nu-i era ei prea clar unde e Romania asta. A zis ca ne da camera nr. 2. Nu era gata – a strigat la cineva sa se duca sa “limpio” (clean). Ne-am lasat bagajele in boxa cu cheie (da, exista asa ceva – adica o alta camarutza in camera unde-ti pui kestiile de valoare, astfel incat cei care fac curat in camera sa nu fie ‘ispititzi’)
A fost tare dragutza – dupa ce-am venit de la plaja ne-a servit cu niste gogoshi cu gem (sau ceva care parea a gem – nu bag mana in foc); oricum, erau bune si erau moka – din partea casei.

Hotelul avea sala de mese (adica o kestie afara, acoperita) si un televizor – un televizor cu o singura imagine; initial nu m-am prins ce e acolo; mai tarziu mi-am dat seama ca exista o camera video undeva care ‘vede’ toata strada pana in deal. Cat am stat acolo, acel TV doar imaginea aia o avea. La fel si vis-a-vis, la hotelul putin mai luxos – un tv, acceasi imagine. N-am intrebat care era faza. Am ramas doar cu intrebarea.
La hotel am mancat o omleta ‘de la mama ei’ – mare, cu kestii multe in ea, infasurata ca o gogoasa. Cu doo felii de paine prajita si cu oleaka de unt deasupra. Damn… ori mi-era mie foame rau, ori era kiar buna (era breakfastu’ – atunci cand am auzit urletele alea nashpa in jungla; cred ca am descoperit ce era dar mai sap sa fiu sigur 100% – acum sint doar 80%)

Playa Espadilla

Cand am intrat pe plaja am fost ‘mirosti’ de o tante: Maria – cam pana in 35 de ani, micutza, dragutza (nu prea parea de-acolo – decat la corp); da, femeile ‘cute/nice’ acolo sint rare. 3%. Restu’ au kestii mari si foarte mari, disproportionate. In fine…
Tipa era cat de cat impressive. Ne-a luat in spaniola. Draci! (oare deja ne skimbasem culoarea?)
S-a prins imediat ca nu sintem de pe-acolo: “aaaaa… english…?”
Si ne-a facut repede trecerea in revista – shezlonguri, masutza, umbrela, cocktails si alte beri ni le aduce ea, ca la ea plaja e linistita (indeed) ca nu e aglomerata (indeed – era putin spre capatu’ din nord) si ca ea are grija de noi. I-am explicat ca erau primele noastre secunde pe plaja (ce vrajeala aveam pe noi – cand am coborat din autobuz eram deja descultzi si in apa) si ca dorim sa facem un tur al plajei si pe urma mai discutam.
Am scapat de ea…

Gaurele

Plaja e bestiala, nisipul din cel mai fin, e curata, iti vine sa dormi (ceea ce-am si facut mai tarziu, spre ghinionu’ nostru). Pe plaja am observat mii de gaurele. La o prima ‘scanare’ n-am sesizat nimic. Apoi ne-am dat seama ca exista niste kestii din alea mici (crabi) care fug 1m de gaura lor si cand vad miscare, zdraang… o nimeresc din prima. Foarte foarte funny. La un moment dat am vazut o kestie bestiala: imaginati-va 10 kestii din alea mici de-o parte si 10 pe alta parte. La un semnal au skimbat partile si au intrat in gaura. Totul sincron. Superba faza. Ma intrebam cum fac de le nimeresc (si pe aia a lor). Later on am fugarit o kestie de aia mica pe juma’ de plaja – isi pierduse gaura si era disperat(a) – a intrat in ‘casele vecinilor’ de unde a fost fugarit in secunda doi – in cele din urma, dupa secole, a gasit o gaura si s-a ascuns. Ne intrebam “oare ce bataie e acuma in gura aia?”. N-am vazut niciunu mare – doar piticanii.
Si nu numai: mai sint niste kestii care au cochilie (da, din aia ca la melci) dar sint crabi. Cand te apropii de ei, se baga in casutza si isi pliaza piciorushele in asa hal incat nu prea ai de ce sa-i apuci. Fricosi tare – cum vad miscare cum fac pe mortu’…
bidiganii
bidiganii
Mai multe poze cu bidiganii…

Spre “capatu’ lumii” (sud) sint niste stanci, stanci de care se sparg valuri… arata bestial. Mai sint si in larg vreo doo care sparg grosu’ valurilor; le vezi desenate/pictate/pozate peste tot.
Playa Espadilla
Mai multe aici

Kiar in capat, unde incepe deja granitza parcului national e o kestie tare ciudata – noi am numit-o “tzeapa pentru americani” – daca vrei sa treci in parc, trebuie sa treci o apa – aparent pare adanca; de fapt e un canal mic (pana la genunchi maxim) care ziua e plin cu apa iar seara e gol. Ziua nu l-am trecut pentru ca nu stiam ce e in partea aia si nici nu ne-a interesat – eram uluitzi de kestiile miscatoare de pe plaja. Si de nisipul fin. Mai multe despre asta intr-un post viitor.

Parleala

Dupa turul plajei, ne intoarcem la tanti Maria (“Mary” avea scris pe shezlongurile ei); shezlonguri misto, nu solide (plastic) ci cu niste benzi de ceva elastic – doar cat sa stai comfortabil. Si cate-o bere. La rece – aici e o problema cu gheatza – in caldare erau doo beri si restu’ cubuletze de gheatza – dupa cateva minute a inceput sa iasa abur din ea – de la distanta spuneai ca a luat foc ceva. πŸ™‚ Super efecte (speciale) (deci va dati seama cat de cald era afara daca pana si gheatza fumega? :P)
Dupa atata alergat, urcat si coborat ditamai dealurile (unele masini crapa pe-acolo) am adormit. Si nu oricum, ci afara de sub umbrela. De ce?
Nu am precizat un aspect important si bestial: vremea.
Cand am ajuns era innourat; din cand in cand mai iesea soarele – am zis ca e prea dimineatza sa iasa de tot – o fi si el la o cafea, ceva. Cand eram la “cafeaua americana” ne plangeam de kestia asta; a iesit – ne-am calmat imediat: ARDE! Iesea in reprize de cateva minute.
Well, pe plaja insa a inceput sa ploo – v-am spus eu de ploaia aia fina fina fina? well, din aia era.
Oricum, nu simtzi ca ploo, erau stropi asa de fini incat simteai ceva racoros. It was just perfect.
Tocmai in ideia de a simti cat mai multi picuri, am tras shezlongu’ de sub umbrela si … baga somn.
Am adormit instant.
Nu stiu cat…dar cand m-am trezit simteam niste intzepaturi. Am zis ca o fi de la apa (de la sarea din apa mai exact). Mi-am dat seama ca m-am ars. Nu urat, finutz asa… doar cat sa simt tricoul pe mine – pot sa dorm, nu e deranjant deloc.
Desi a fost innourat, a fost super mega cool afara, racoare (exact cat trebuie sa respiri) plus ca ploaia aia a fost cireasha de pe tort – bestiala. Mai iesea soarele, putina ploaie… ehhh.. paradis nu alta!

Apa

Well, cand te duci la Mamaia sau … la noi pe litoral, sint zile in care intri in apa inceeet, inceeet pana te obisnuiesti. Well, eu am intrat cu 100 la ora. Direct. Apa e super calda. Intri instant fara sa ti se taie respiratia. Fara teama ca-ti crapi picioarele in cine stie ce pietre/kestii de pe plaja.
Dar…
E sarata frateeeee… de te pishi pe tine daca-ti intra in oki. Curata? Da! Cristal.
Si albastra… cum vedeti in vederi sau in filme. Dar degeaba e curata daca nu poti sa tii ochii deskishi sub apa – kiar nasol la faza asta. Surferi… putzini. Lume putzina in apa. Doar romanii (cred) ca detzineau recordu’ la numaru’ de intrari apa. Plaja lejera – distante foarte mari intre oameni… aerisita.

Ce-am vazut acolo si m-a frapat: exista cosuri de gunoi la distante mari, situate in spate – nu vezi NIMIC pe plaja, toata lumea is duce gunoiul unde trebuie (asta daca nu se ocupa cei cu shezlongurile); n-am vazut cosuri care sa dea pe-afara, n-am vazut gunoaie – ti-era rushine sa arunci kishtocu’ de tzigara – le tineam in mana pana la primul cos. Poti sa sapi kilometri in plaja, nu gasesti un kishtoc. Poti sa te asezi oriunde pe plaja – e la fel de curata in oricare din laturi – nu sint pietre sau alte kestii. Aaa.. ba da, sint aia micii care fug in gauri – dar nu cred ca-ti pot face ceva.

Am observat niste panouri pe care scria “rip currents” – adica “peligroso”; am zis ca o fi o vrajeala de marketing. Neah… sint curentzi adevaratzi acolo – stiu ca acum simtzeam nisipul sub picioare, acu’ eram la dracu’ in praznic (am bobinat la greu spre mal). Nu sint asa periculosi (cred eu) dar e musai sa pay attention – valurile sint criminale si bestiale in acelasi timp – mari, nu stii cand se formeaza si ti se taie respiratia cand le vezi la 2 metri deasupra ta.
Nu sint pietre la fund – desi stancile din larg ar sugera altceva. Neah, nimic… safe for running, jumping and anything else.
Asta e doar o plaja. Mai sint doo – dar in parcul national “Manuel Antonio”. Daca asta prezentata e bestiala, n-am cuvinte pentru celelalte doo – sint salbatice cu un nisip incredibil de fin – zahar pudra, nu alta!
Asta e cea mai mare insa.

Seara

Well, aici sint multe de spus – daca fac rezumat, se pierde din savoare. Daca o trec cu vederea – pierdetzi kestii vitale din viata sociala e locatiei.
So, cu ce sa incep?

Frantzuzu’

Exista un nene acolo, care s-a bagat in vorba cand noi vanam apusul:
Sunset on Manuel Antonio
Sunset on Manuel Antonio – Playa Espadilla
Seamana leit cu J.J. Cousteau: ne-a spus ca e din California, ca traieste acuma in CR si ca uraste americanii – toate astea intr-o engleza stalcita dar inteligibila. Ne-a spus kestii interesante despre plaja – in partea de nord sint nudistii si tot in zona aia sa nu ne duceam seara/noaptea – it’s dangerous. N-a spus de ce.
Ne-a spus ca el e omu’ care are grija de oamenii ca noi, care nu stim ce si cum se mananca prin zona.
Ne spune ca sint petreceri cu foc pe plaja, etc, etc… marketing stuff. Era imbracat saracacios, cu ochelari (de vedere) si cu basca (roshie) pe cap – iegzakt JJ Cousteau – puteai sa juri ca daca nu e el e frate-su!
Ne vom reintalni cu el later on.

Cocodrilos

Seara. Cu digitalele dupa noi am plecat sa vanam apusul. L-am vanat.
Am mers apoi spre partea sudica a plajei – aia cu apa care noaptea dispare. Acolo, in zona aia, am alergat o “bidiganie” din aia mica de si-a uitat gaura. Dincolo de apa (care acuma avea 1m) vedem un semn:
Cocodrilos
Cocodrilos. Hmm…
E noapte, ce pot face crocodilii la ora asta? Sa mergem mai aproape. Trecem prin apa (de-abia daca ne-am udat – tineti minte acest aspect) si mergem pe potecutza – un fel de ‘carare’ ce avea niste stalpi pe margine – adica niste lemne infipe in nisip.
La capat o poarta – “deskis pana la 18:00”. Si luni inkis.
Deci cocodrilos ashtia “munceste” si ei 8 ore pe zi acolo. Si lunea trag chiulu’. Dupa betzie…(cred)
Ne intoarcem. Lasam digitalele in camera si mergem sa vedem si noi ce-o fi cu focu’ ala pe plaja.
Un alt aspect de retinut: noaptea acolo e noapte adevarata – adica bezna de nu-ti vezi picioarele.
Pe drum, ce sa vezi? Frantzuzu’…

Happy hour

Discutam kestii cu el – va spun mai tarziu. La sfarsitul discutiei ne indica un bar “cheap and good” – era baru’ ala, unde, in prima zi ne-am asezat ca sa plecam in secunda doi – pretzuri mari.
Dar, de data asta era “happy hour” – adica iei doo la pretz de unu. Cocktails.
Eu Margaritas. Cata… am uitat ce. In fine… super liniste, super misto, nu prea multa lume.
Muzica super: Santana, Nirvana, Guns’n’Roses… specialitatzi.
Tipii de la bar de nota zece – unu’ stia ceva engleza, altu’ nu prea. Ne-am inteles.
Il intreb cine e nenea “frantzuzu’” si-mi raspunde ca se ocupa de “keeping customers happy”, ii indruma pe ici, pe colo, la da sfaturi si preturi (deci o alta kestie de marketing). Tot ei erau organizatorii focului de pe plaja. Incepe si discoteca – undeva pe sus, la etaj. Neinteresant.

Zdraaaang!!

Va spuneam ca noaptea e neagra, nu? Inchipuitzi-va cum e cand nu e nici un bec aprins nicaieri. Nada!
Da, a crapat curentu’ in tot orasu! πŸ™‚ Pentru vreo 5 minute. Se vedeau doar lumanarile de pe masa. Si stelele.
Credeam ca face parte din “the party”. Neah, au murit toate.
Deci tot Manuel Antonio era in bezna. Totala. Mi s-a parut super – nu auzeai decat forfoteala, nu tzipete, nu alte kestii urate. Si bezna. Totala.

The French speach

Here is no police. Everybody’s happy here. Here, you can find anything you want. Anything. Just tell me and I’ll get it for you.
Want to smoke? No problem. Let me know. No police.
Here you find everything you want. Everybody’s happy here. Pura Vida!
Si speech-ul continua. Dar nu la mine pe blog. πŸ˜€ “cunoscatorii stie la ce ma refer”…
Faza care ne-a spart pe amandoi.
Frantzuzu incepe sa vorbeasca de focul de pe plaja dar noi am ramas cu impresia ca tot de ‘fumuri’ vorbeste.
Si ne povesteste el cum ca, din cauza fumului de pe plaja, toate magazinele se inchid la ora 21:00 pentru ca nu se mai poate sta din cauza fumului. Si ca toata lumea vine la party-ul plin de fum.
Ma si gandeam: “bah, da-o dracu’… fumeaza astia iarba in asa hal ca-si inchid astia magazinele din cauza fumului??”
Deja imi imaginam ca se intampla kestii de genu’ asta sau de genu asta

End of the day

Dupa ce ne-am saturat de cocktail-uri am luat-o incet incet spre casa. Nu inainte de a avea o ultima discutie cu Frantzuzu’ care ne-a spus pretzurile zonei. Toate pretzurile. Deja ‘marfa’ incepea sa se vada. Aaaa… uitashi: cand eram la cocktails, opreste o masina alba in spatele meu; se urca un nene si incepe ‘transactia’: na pungutza, da’ banu…si tot asa vreo cateva minute.
Ne uitam la DJ-ul care urma sa intretzina petrecerea pe plaja – avea o masina break: ne gandeam “oare cat spatiu’ din masina e ocupat de sculele lui de DJ si cat cu iarba?”. Cata mi-a raspuns prompt: “pai de-asta are masina break”. True.
πŸ™‚
Am cazut latzi. Oricum a 2-a zi trebuia sa fim fresh pentru parc. Dar asta intr-un post dedicat doar parcului. Coming up next… soon… sort of… πŸ™‚

Fructe

Astazi, la ora de spanglish din supermarket, am luat cu noi un ananas si o “zapodilla”.
Am inceput cu ananasul: damn, e cu totul altceva decat ceea ce stim (cel putin eu). Incepand de la mirosul placut care te doboara si care e puternic de-l simtzi pana in creier (parca ar fermenta in nari) si terminand cu un gust duuuuulce si bun. Imi lasa gura apa doar cand ma gandesc (desi l-am mancat acum 20 de minute). Doar mirosul iti starneste o pofta de vezi dublu.
E criminal rau de tot: ceea ce gasim noi in comertz e doar 20% din ceea ce reprezinta un ananas de la mama lui (pentru cei care nu stiu, cresc in copaci pe-aici prin zona).

Apoi am testat Zapodilla (asta e numele de pe eticheta): e o kestie … hmm.. interesanta. Are gust extrem de dulce; e moale (il mananci cu lingura – dar nu intr-atat de moale incat sa curga – e ca o pară de la noi – una din aia moale DAR nu zemoasa sa ti se scurga pe maini). Are si un sambure.
Well, asta da sambure: are un miros exterm de puternic de migdale. Exterm de puternic. Si tare. Adica.. nu stiu cum sa spun, ii simti mirosu’ de la o posta.
Ne-a pus dracu’ sa-l mancam si pe ala. Am luat doar doo bucatzele miiiici mici mici de tot – e amar de-ti sar capacele. Dar e bun…
Migdala de la mama ei. Si e si mare (samburele). Acum am fost prea curiosi ce si cum cu acele fructe si n-am facut poze. Data viitoare vom pune si poze.

Spanglish

Azi am mai facut praf o ora de spaniola (spanglish). Saraca femeie cred ca ne injura in fiecare zi: data trecuta in loc sa facem lectii, am facut o recapitulare mica si pe urma am inceput cu intrebarile: ce fel de copac e ala, ce fructe are, ce flori sint si care rezista in zona, de ce se numeste “Los Laureles” (e un copac), de ce aia, de ce ail’alta… an so on.

Azi, am zis ca stam cumintzi si o lasam sa ne predea kestii noi.
Draci! Am fost in “Mas X Manos” (mas por manos) un supermarket de-aici din ‘cartier’. Am discutat despre fructe, despre tot felu’ de legume si alte mancaruri. Cred ca acum stie juma’ de cartier ca sintem romani si ca invatzam spaniola. Profesoara e de la o scoala din zona – deci va dati seama ca a vazut-o toata lumea. Si a povestit la cine-a putut ce si cum cu noi. Damn…
Dar am fost cumintzi, n-am pus intrebari (prea multe).
Ideia e ca, pana acum, am facut praf doo ore de spaniola – pentru ca pe noi ne interesa cu totul altceva decat sa invatam cuvinte/kestii noi. E batrana (are 50 de ani) si stie multe despre locatie – so, de ce se nu profitam?
Maine incercam promitem ca vom fi cumintzi la ore!

Primul weekend: Manuel Antonio

Am plecat vineri pe la 14:00 (ora locala). Cu tancul
The Tank
Trafic: infernal – asta pe autostrada si pana la ea. A urmat un drum nasol – serpentine, muntzi, curbe stranse, trafic, sosele inguste (portiuni unde la 10cm de roata incepe prapastia) – e bine sa NU te uiti in stanga/dreapta – for the sake of your heart. Drum cu palpitatii. Asta la dus – ca la intors e cu totul alta poveste. Dupa zapaceala de pe serpetine am dat de drum drept. Prima oprire: crocodilii.

Crocodilii

Soseaua trece peste un pod. Luuuung. Sub pod… crocodili – vreo 19 am numarat. Mai mari si mai mici. Stateau la soare. Cred ca se adunau sub pod pentru ca oamenii le mai aruncau ceva de mancare – sau poate kiar localnicii ii intretin cu cele trebuincioase crocodililor. Nasol sa pici de pe podu’ ala. La un moment dat, balustrada de pe pod e rupa, n-ai de ce te tine – te bazezi doar pe ekilibru. Palpitant, nu?
Crocodils

Back on track. Masina ne-a asteptat la celalalt capat de pod. Viteza si curent la freza pana la urmatoarea oprire.

Jaco

1st half of the way to Manuel Antonio
Well, aici am dat piept cu realitatea. Crunta. Cruda.. whatever.
Masina si poporul american s-au oprit la un restaurant de multe stele pentru a manca. Noi, romanii, am zis sa nu pierdem ocazia si sa vizitam oraselul, satu’ sau… cum s-o fi chemand. E mic – cred ca are 2-3 kilometri de la un cap la altu’. Mic da’ al dracu’….
Cum am coborat din masina, scandal, tzipele, urlete si alte sunete foarte inalte si stridente. Initial am crezut ca sint copii cu fluieratori sau kestii din alea in care pui apa si sufli ca spartu’…
Neah… erau pasari.
Fuckin’ noisy black-birds. Aratau ca niste ciori dar cu coada mai lunga. Si cu tenta albastruie.
Si scandaloase. Credeam ca innebunesc cand am iesit din masina (se auzeau si din masina, dar’ nu in ultimu’ hal cum se auzeau afara).
Erau peste tot in copacii din zona – nu te auzeai om cu om din cauza lor. Am intrabat daca se poate dormi din cauza lor – ni s-a spus ca nu fac tot timpul asa – ca se duc si ele la culcare. Draci, era intuneric afara si numa’ gura lor se auzea.
Am remarcat insa un alt aspect: in Escazu e racoare, kiar rece sometime. Aici erau peste 30 de grade! Noaptea!
Cald… si eram doar la portile iadului. Just at the gate, man…just at the gate. Cald si umed.

Ok, sa mergem sa vedem zona.

N-au trecut 2 minute de cand ne-am dat jos si masina si vine un jamaican la noi (da, din ala cu paru’ impletit in coditze, colorat la fatza (nu tare) dar… jamaican 100% as appearance).
Ne intreba ceva de fumat. Credam ca vrea o tzigara de la noi (ca de-abia le-am dat foc). Ma uit la el si-mi dau seama ca el dorea sa ne dea ceva de fumat. Refuzam politicos si ne vedem de drum – barfind pe marginea celor intamplate.
Trecem strada. Vedem vreo doo magazine. Alta interesectie. Alti jamaicani: la fel, acceasi oferta. Deja eram pe ganduri – cum dracu’, la fiecare coltz de strada vin si te intreba daca vrei iarba?
Ok, hai pe partea cealalta de strada – erau kestii misto si pe-acolo – am zis sa facem tur complet.
Trecem strada, ne uitam pe ici pe colo. Intersectie – coltz de strada. Alti jamaicani, alta oferta – aceleasi produse.
Wtf?
Ne intrebam daca avem ceva diferit, cum de vin DOAR la noi, sageata? Cata avea un tricou cu “portugal” eu un dragon rosu pe negru (sigla) si in rest alb. Hmmm.. asta o fi oare?
Ne continuam vizita. Ne punem intrebari “le sarim asa mult in oki?” Ne gandim ca unii dintre ‘vanzatori’ ne luau in spaniola – deci, poate ca nu sintem kiar asa de diferitzi.
N-am avut timp sa terminam gandu’ ca vine o tipa la noi, ne ia in engleaza din tzeava si ne da o oferta de nu-stiu-ce-party la nu-stiu-ce-bar-vis-a-vis de noi. Certo, nu sintem de-acolo.
Ne gandim sa ne vopsim dracu’… sa nu mai sarim in oki, sa cautam o crema de papuci si sa ne coloram.

Simteam oceanul undeva in dreapta, foarte aproape. Initial asta a fost una dintre tzinte: sa mergem sa-l vedem (il vazusem din masina in drum spre Jaco) – dar drumul pana acolo era cam intunecat – desi erau (cred) vreo 100m pana in apa. Nu ne-am riscat. Si bine am facut.
N-am terminat de vazut tot, peste tot oferte peste oferte, jamaicani peste jamaicani, priviri din alea de parca aveam kilotzi de aur pe noi. Ne-am retras frumos langa “tanc” – ne pierise kefu’ de ‘discovery channel’ – descoperisem insa “cartelu’ Medelin”.

Cum stateam noi cumintzi langa masina, (deci cumintzi), vine o pitzipoanca, imbracata in negru, fusta peste genunghi, mulata, (rochie cred ca se keama), tzatze mai ceva ca Pamela Anderson, scoase in evidenta la modul cel mai porc, tocuri inalte, machiata, etc, etc.
Pitzipoanca 100%.
Se uita pe menu (cica) – era la 2 metri de noi (intre noi si menu), apoi la noi, ne da tarcoale, se roteste in jurul nostru, ne depaseste si se intoarce pe partea cealalta de strada, nu inainte de a-si verifica si salta ‘dotarile’ din 5 in 5 metri (ma gandeam – daca ii ies tzatzele afara, de ce nu-si ia un sutien?).

La un moment dat se lasa liniste – adica incep sa dispara din peisaj anumite kestii; vedem 2 motorete cu 4 politzai – se plimbau la pas de defilare. Ma uitam la coltzu’ cu ‘vanzatori’. Nimic.
Ma uit dupa pitzipoanca. Nimic. Liniste. Doar ciorile alea tzipau ca din gura de sharpe.
Au plecat politzaii. La un semn “deschisa-i calea” si toata suflarea pestritza apare in strada. Ca sa ne dezmortzim am zis sa facem un ocol restaurantului; dam nas in nas cu alte doo pitzipoance; semn distinctiv: tocuri inalte, fara sutien, cu toate kestiile stranse/mulate pe ele. Se uita la noi si-si vad de treaba.
Damn, get back to the car.
Unde-am ramas sa o pazim pentru inca juma’ de ora.

Dark thoughts

Cand am plecat din Escazu, bossu’ ne-a zis ca e “no way to find something to stay during the evening/night” si ca ar fi bine sa ne gasim si sa facem o rezervare undeva “before going”. It’s a must! Draci, inainte de plecare am apucat doar sa notez numele la doo hoteluri si “it’s time to go”.
Am zis ca ne descurcam, doar sintem romani – gasim noi ceva la fata locului.
Ni s-a spus ca Jaco e de doo ori mai mare decat ceea ce o sa gasim la Quepos. Quepos ne-a fost recomandat ca fiind un loc unde gasim cheap hotels. Si e la 7km de parcul national.
Ne gandeam ca daca in Jaco am patzit ce-am patzit… ce ne-asteapta la Quepos? Noaptea?! Shiiett…

Quepos

the last half of the way to Manuel Antonio
Nu mai stiu cat era ora. Era aspectul care oricum nu mai conta atat timp cat afara era deja intuneric bezna.
Sintem lasati undeva. Quepos downtown. Ca ne descurcam noi.
Dupa experienta cu Jaco, am zis ca acum e testul vietzii noastre – sa trecem prin Quepos si sa stay alive.
Vis-a-vis o kestie, restaurant, hotel – ceva de genu asta. In parcare, lume pestritza. Colorata.
Cred ca e o traditie in Costa Rica – la lasarea serii toata lumea se aseaza ori pe langa banci (da, din alea de bani) ori pe langa parcari sau garduri care le permite sederea.
Priviri.
Ne asteptam ca din secunda in secunda sa sara vreo doi de pe-acolo sa ne intrebe daca nu vrem alea..alea…
Ne strecuram printre stradutze in cautarea celor doo hoteluri notate in graba pe o bukata de hartie.
Gasim undeva un hotel si ne indreptam spre receptie – era inkis, prea tarziu pentru ei sa munceasca dupa ora 20:00.
Shit…
Let’s keep going.
Mergeam doar pe strazile unde era lumina – si unde mai erau americani si alte natzii de culoare alba. Just in the crowded places.
Ajungem undeva unde se auzeau niste americani – paznic la poarta (thank’s God!). N-apucam sa deskidem gura ca ni se spune (in spaniola ofc) ca “nada”, totul e full, no more rooms.
Asta e…
Keep going.
Ne avantam (ca niste nebuni) pe stradutze intunecate – nenea paznicu’ ne-a aratat ca in directia aia ar fi cele doo hoteluri pe care le cautam noi – draci, tocmai acolo unde se termina civilizatia? Yeah…
Iesim iar la lumina si dam de un hotel – nice architecture, nice colors, garduri pan’ la cer.
Deskis la receptie.
Shit, we’re lucky!
Intrebam daca au camere. Au. Platim. Ne caram sus. La 302.
Aer conditionat. Televizor. Ventilator. Paturi. Masa. Doo scaune. Curat. Damn, we’re saved.
Inainte de a ne caza, la receptie observ niste kestii miscatoare pe jos: gandaci – mari si negri, cu carapace cu picioare, cu tot ce le trebuie unor gandaci “gabarit depasit” care se respecta.
Calc unu. Trosc. Juicy…
Pe-al doilea l-am ratat. (aman2 erau in camarutza aia de la receptie)
Dau sa urc pe scari – imi dau seama ca am ceva pe picior: fuck.. mai si intzeapa: un gandac din ala negru – cred ca venise sa-si razbune camaradu’ cazut la datorie in camera de receptie.
Trosk. Ii termin misiunea si-mi continui drumu’ pe scari.

Ne instalam si plecam. Urla foamea-n noi.
Trecem iar prin mijlocul lumii pestrite – o statie de autobuz, 3 masini tunate (Kelu’ – ce vezi tu tunning in romania e si aici – numai ca TOATE masinile sint japoneze), baietzei si fetitze care, desi stau in statia de autobuz, nu asteaptau unul.
Astia au fost cumintzi, nu ne-au intrebat nimic.

Gasim un restaurant – l-am ales pentru ca in fatza lui opreau taxi-urile si pentru ca era pazit – era un nene cu pistol acolo. That’s good.
Luam pizza.

Pizza

Well, din cate se pare cam peste tot in CR pizza e de 3 feluri: mica, medie si mare. Si se pare ca masurile sint ‘standardizate’ – nu cred ca exita o pizza mica ce sa fie mai mica sau mai mare – se respecta dimensiunile oriunde am fi – cel putin asta am observat so far. Dar am zis sa nu risc la foamea pe care o aveam: si comand una medie. πŸ™‚ A fost peste medie – de-abia am putut sa o termin.
Buna insa. Tinea de foame.
Si am luat si “Imperial” – singura bere care se merita.

In spatele nostru, karaoke. Niste ticosi cantau cu patos melodiile lor (in spaniola toate). Noisy.
And funny. Unii mai aveau voce, mai cadeau pe ritm; altii nu. N-a fost deranjant. Dar cam lousy.
N-am facut poze de nici un fel in zona aia – am zis sa nu sarim in oki mai mult de’atat.
Ne-am intors la hotel.
Cand, ce sa vezi?
Portzile inkise, receptia in bezna, nu se misca nimic in curte… nici tzipenie. Cautam o poarta, o intrare ceva.
Nic.
Poarta masiva din fier.. cu toate portitzele in ea inkise sau blocate.
Wtf???
Vis-a-vis de strada era acelasi hotel, aceleasi cladiri si culori. Iese un nene de-acolo si ne arata ca poarta e glisanta si sa tragem de ea. Ohh.. shiet… am scapat de alte emotzii.

Aveam o bere in buzunaru lateral de la sac. Au fost doo – dar la stilu’ de condus a lu’ sefu’… a sarit una. Cine stie pe unde.
Luam berea si iesim. Mi-au placut scaunele – facute din benzi elastice, foarte comfortabile.
Am avut si spectatori: doo shoparle. Pe tavan, of course.
Am picat latzi. Inainte de asta ne-am uitat la tv – astia au mai multe posturi de filme cat are Europa intreaga. Parca eram la cinema: filme super noi, super cunoscute (am vazut Spiderman, BadBoys si 2 Fast 2 Furious doar cat am butonat 5 minute) – si multe alte filme pe care nu mi le amintesc acum.
Anyway… nu stiu cand si cum am adormit.

Ne-am trezit pe la 7.(tarziu!!)
Dush, ekiparea si vamos a la playa.
Mergem in statia de autobuz sa pick-up one pentru Manuel Antonio, 6-7km away.
Ne-am notat si orele de plecare spre San Jose (asta ptr. intoarcere) Doar ne-am notat si nimic altceva. Aici e alta aventura.
our bus station to get back to San Jose

Manuel Antonio

Dupa un drum ciudat (pante abrupte, vai ‘abrupte’) coboram acolo unde au coborat totzi. Manuel Antonio. Central.
Manuel Antonio Map
Cautam din priviri un restaurant ceva… nu ne bausem cafeaua, n-am mancat nimic.
Gasim o kestie. Ne asezam. Ne uitam le preturi. Damn…
Gasim alta kestie. Italiana.(“Gnam” parca se numea) Stam. Luam cate o cafea americana – ca aia ni s-a spus ca e cea mai mare. Intrebam de o banca ceva – aveam nevoie de bani ptr. intors si alte kestii – sa fie de siguranta, ca poate bancile nu lucreaza cand vrem noi – mai ales ca e weekend.
Nu s-a spus ca vreo 200 metri in deal si facem stanga. Erau 2km actually.
Faza super cool a fost ca in drum spre acel loc ne-am intalnit cu bossu’ care ne-a facut plinu de lichiditati ca sa nu mai batem drumu’ de 2km.
In drum spre acea locatie am facut poze: iguane si maimutze. Tones of them. Fluturi si pasarele. Aaa.. si un ‘somnoros’ din ala… “lenes” sau cum se mai keama.
Cateva poze: Sábado, 22 Noviembre

Si un avion transformat in restaurant. Cica are si o poveste – n-a fost nimeni sa ne-o spuna – era prea devreme pentru ei.
El Avion

Coco Beach Hotel

Acolo ne-am cazat – e putin mai in deal, cam 100m de intrarea pe plaja, in jungla. Jungla, da!
Vedeti aici harta (google maps) – mai la vale e plaja (5min) si tot mai la vale incepe si parcul. Si aici obisnuiam sa facem baie.
Imi aduc aminte ca stateam la masa si asteptam micul dejun cand am auzit un urlet de KingKong in jungla.
Ne-am racit toti. Including coreean woman (the owner).
N-am aflat ce-a fost aia. Sau ce fel de animal ar fi putut skoate urletu’ ala. Cert e ca maimutzele sareau din copac in copac ca popcornu’… ei le spun “monos”. Dar alea sint foarte mici si scot niste tipete mici si ascutite, nu sint suparatoare – zici ca sint pasarele.
So, as we speak e inca o enigma ce-a fost ‘aia’.

Cazarea a fost cu 10$ mai ieftina decat spun ei pe site – cred ca din cauza concurentzei – in zona mai era un hotel, putin mai luxos cu camere de la $60 la $80 cu piscina si plaja proprie. Neinteresant pentru noi, deoarece aveau tv si bukatarie proprie ceea ce noua ne erau complet inutile. Daca ajungeam in camera ajungeam pentru a dormi si nu a ne pierde timpul de somn cu tv-ul. Acolo pici lat de somn/oboseala… no tv needed.
Aeru’ conditionat e o conditie de baza aici – cum e la noi la Costinesti o camera ce are apa calda. πŸ™‚

Later on: la plaja, la aligatori, Maria, somnu’ de parleala, cocktails and many more.
Va povesteam ca doar am dat de portzile iadului. O sa vedeti cum e dincolo de portzi.. soon.

Short updates

Acum 1h ne-am intors in Escazu. Back to civilization. Am fost la capatul lumii (si asta NU la modul figurat).
Strada care ducea spre Manuel Antonio facea rond ca la tramvai. Maimutzele sareau de pe o partea pe alta a strazii. La 50 de metri de plaja, intr-o kestie mlastinoasa traiau crocodili (sau aligatori?)

Man, e ca la nebuni acolo. Temperatura? Fuck… it’s like in hell: umezeala de ni s-au aburit lentilele la digitale. Transpirai doar stand pe loc. Am luat o harta de la intrare… 1 minut mai tarziu (ONE fuckin’ MINUTE) harta s-a inmuiat – era ca de carpa.

Well, va zic mai mult maine… ca nu stiu de unde sa incep – imi trebuie timp (MUULT) sa-mi revin dupa toata aventura asta. Nu-mi vine sa cred ca sint back home. It’s so fuckin’ incredible cum poate fi …. la capatul lumii.

Escazu

Ieri, la ora de spanglish (si oleaka de franceza pe care o stie Cata) am aflat mai multe kestii despre Escazú (districtu’ unde stam).
Este poreclit “Ciudad de la Brujas” – Orasul Vrajitoarelor – cica, demuuult, tare demult, pe-aici se umbla cu vrajeli.

In prezent se umbla cu altceva: am avut o discutie interesanta cu Anilee (boss’s wife) atunci cand ziceam de “High level dinner”: gambling stuff. Some “big guys” live around here.

The houses

aici sint numa’ si numa’ case ‘de la mama lor’ – construite cu bun gust, placute la vedere, culori finutze, incanta okiu’…
Gardurile sint inalte, uneori de piatra masiva, portzi la fel de masive. Si daca asta n-ar fi fost de-ajuns au pus si garduri electrice, cu sarma ghimpata asta cum vedem in filme la pushkariile din USA. De ce oare?
Pentru ca aici “are living big people” – pe langa rezidentele unor ambasadori mai sint si altfel de rezidente: gambling mobs si cine stie ce altfel de mobs. Ar mai fi multe de spus, dar ma opresc aici. Oricum, ideia e, ca atunci cand ne-am pierdut, nu ne-am simtit in pericol sau amenintzati de ceva – we were totally stress free. E placut sa mergi pe strazi, sa te pierzi printre ele, spre desfatarea okilor. Super case, super curatzenie pe strazi si super fauna. Se spune ca Escazu si Santa Ana sint cele mai “safe places” din Costa Rica.

The air…

Incomparabil cu cel de-acasa.
E curat. E rece (we’re in da’ mountains bucket, remember? aaa.. nu stitzi inca, va zic mai incolo). Si cateodata miroase a ceva, a o frunza, copac… ceva de genu’ asta – inca nu m-am prins.
Nu stiu cum sint oamenii “ca si oameni”. So far I don’t care about it.. (yet). Oricum, aseara (cand eram la bere) mi s-a dat un sfat: “trust no one around here”. Noted!

The rain

Cand ploo e de vis. Pana si ploaia aici e din cea mai fina… atat de fina ca trebuie sa-ti intinzi senzorii la maxim sa-ti dai seama daca te-a picurat sau daca e atmosfera ‘uda’. Da, e umezeala multa. La intrarea in camere avem gresie pe jos. Desi incaltzarile sint uscate, pe gresie ne putem rupe gatu’ daca nu sintem atena. Oricum, e o kestie minora.
Aseara, de exemplu, dupa ora de spanglish, bossu’ a adus niste popocorn si l-a lasat pe masa de-afara. Cand am venit acasa (vreo 5 ore mai tarziu) si am incercat popcornu’, era moale… nu mai crantzanea deloc.

Iarba verde de acasa.

Hmm… aici e o kestie, tare interesanta. Iarba e deasa, parca ar fi numai din trifoi. Si groasa – strat gros – a 2-a zi cand am venit aici am stat descultz toata ziua – nu m-am putut abtzine sa nu zburd prin gradina. It’s just amazing.
E moale, e pufoasa, ti se afunda piciorul in ea ca intr-un covor persan de 5 stele. Si curata (pana nu face Roxy kestii pe ea – despre Roxy later). Curata pentru ca exista un pushti (ingrijitor) care o curatza si o uda in fiecare zi. Dimineatza cand ne trezim el da cu grebla (speciala) peste tot si o lasa luna. De ce trebuie curatzata? Pentru ca paduricea de bambushi naparleshte: sint niste frunze lungi si subtiri (noi ne trezim la 5:30 – 6:15 – keep that in mind!)

High level ground

Tot ieri, dupa 3 zile, am aflat ca San Jose se afla la o altitudine de 1.100 de metri si ca tot orasu’ ca intr-un fel de galeata – inconjurat de munti. Se spune ca sintem in “Central Valley”.
Nu stiu ce sa va mai spun. O sa pun vreo doo poze (intr-un post viitor insa) – acuma tre’ sa ma pregatesc sa o tai in oras – nu San Jose ci pe-aici, “pe langa casa”.

Mai multe informatii gasiti aici:
– Escazu: aici si aici.
Weather stuff
– si cateva kestii despre capitala: San Jose.

Outside the house – I

Astazi, dupa ce-am mancat (in pauza de masa) am ‘iesit in drum’.
Si ce sa vezi: vecini cu noi, gard in gard: estado de israel – residencia; cu steag, cu emblema, cu portar, cu tot ce trebuie.

PS. pregatesc un post mai detaliat despre asta. Hasta luego!