Blog

Manuel Antonio: parcul si drumul inapoi spre “civilizatie”

Acum 6 ani / Postat in Xperiences / Fara comentarii

La parque de Manuel Antonio

Prin zona sint o gasca de ticoshi care se ofera sa-ti arate parcu’: de la 20$ la 30$ P.P. (per person inseamna)

Ne-a pus dracu’ ca in ultima zi acolo sa intrebam pe unu’ care si cum e treaba cu parcu’ – a inceput sa ne povesteasca de maimutze, de crocodili si de alte nebunii din astea. Pentru noi s-a oferit sa scada pretzu’ de la 25 la 20$. L-am ‘descalificat’ din prima, din cauza gesturilor, regizate: explica cu mâinile cum arata “white face monkey” si avea ‘povestea’ invatzata – adica noi eram niste neica-nimeni care nu vazusem maimutze de nicio culoare si care picasem atunci de pe alta planeta.
Apoi unde mai pui si faptul ca de-abia ne trezisem si ne trebuia si noo o cafea, o kestie de mancare acolo, o maslina, un sentiment. Ii spunem lu’ nenea ca poate mai tarziu, ca e prea devreme pentru noi, ca alea.. alea…
Ne asezam la aceeasi masa de la “Gnam” (kestia aia italiana) si ne luam ‘cafeaua americana’ (luasem deja acel cool micdejun la kinezoaica acasa). Intre timp il vad pe “nenea” de care scapasem mai devreme ca se aseaza ‘strategic’ pe partea cealalta de strada si ne soarbe din priviri – ne astepta.
Apare un alt “nene” care incepe sa vorbeasca cu primu’ nene. Imbracat intr-un fel de uniforma, cu kestie din aia la gat pe care scria niste kestii (tot cu poza attached). Vorbesc ei acolo si-mi dau seama ca noi eram subiectu’ lor de discutie (pentru ca din cand in cand se uitau la noi si kiar gesticulau).
Vine spre noi (nenea cu ekusonu’) si ne spune ca el e ghid ‘autorizat’ (si ne arata kestia de la gat) si ca… vekea poveste, bla, bla, bla… I-o taiem scurt “nu acuma”. Ne spune ca mai pleaca pe la 13:00 iar. (era vreo 09 si ceva). Ok, see you then!
La scurt timp il vedem cu o gasca de oameni dupa el. Dispare.
Disparem si noi.
Mergem mai intai sa vedem de unde pleaca autobuzele. De la “capatu’ lumii” (a se vedea poza aia cu drumu’ care face un “o” in capat). Dam acolo de alti neni in uniforma, aceeasi poveste.
Ne intoarcem putin si vedem un semn cu “parcul M.A”. Si o sageata. Intrebam si un pusti care era pe-acolo (ca sa fim siguri). Ne arata drumu.
Ne luam 4 kile de apa la noi – eram deja ‘secati’ de la cafea.
Gasim anunturi cu ‘cazare’. Misto vilele.

The Hell’s gates

Ne bagam la intrare. Cand ce sa vezi: strainii = 10$, ticosii 1.500 costarici – adica 3$. Sa le moara la intrare!
Parcul Manuel Antonio
Intram. Skoatem banii. Nenea de-acolo ne intreaba de unde sintem. Ii spunem. “Romania”? Hmm… cica am fi primii care calcam in parcul ala, ca el n-a auzit/vazut pana acum romani (Radu si Iulia, ati auzit da? Deci voi n-ati existat pe-aici :P).
In spatele nostru se forma coada. Nenea ala, tinerel, foarte vesel, ne intreaba una alta printre care si cum se spune “thank you” in romana. Ii spunem. Ne da biletele si ne spune un “multsumesc” tare si apasat. Tare vesel omu’. Americanii din spatele nostru erau stana de piatra – nu mai vorbeau, nu mai shushoteau – or fi crezut ca avem ozeneu’ parcat prin zona.
In stanga noastra o caprioara. Seara, acasa, ma intrebam daca acea caprioara traieste acolo sau a fost ‘importada’.

Beyound the Hell gates

Inainte de a intra, un alt nene ne da o harta. Si spune “2 dolars”. Ne uitam la el ciudat si incepe sa rada “it was a joke!” :))
Simpatic, nu? (eu scapasem deja un “WTF?!” in surdina…)
Iau harta si o iau inainte.
Pietrele, strada, drumu’ (cum vreti sa spuneti) erau ude de parca plouase. Am remarcat imediat ca deja eram uzi leoarca desi era doar ora 10. Respiram greu – aerul exipirat si cel inspirat aveau acceasi temperatura – parca nu mai aveai aer.
O atmosfera lipicioasa. Calda. Uda. Ti se punea pe suflet cu fiecare pas.
Noi alcatuiam grupul cel mai mic: 2 oameni. In fata noastra alt grup – la vreo 100m.

Jungla

Copaci inalti si foarte inalti. Tufe, boscheti si tot ce trebuie unei jungle care se respecta.
Incerc sa ma uit pe harta sa ma prind cam pe unde sintem. Draci! Harta deja arata ca dracu’… nu se mai indoia ca o foaie.. ci ca o carpa… cred ca daca o storceam faceam balta.
Cata imi spune ca atmosfera asta o sa ne omoare digitalele. Right. A lui era deja aburita. Pe interior.
A mea avea capac si inca mai arata normal. Dau dracului harta si bobinam pe drum.
Copacii cred ca urcau pana pe la etaju’ 8-9. Imensi.
Vedem un ‘somnoros’ – incerc sa-i fac poza – nasol: pentru ca noi eram in intuneric iar sus sus era lumina.
Parcul Manuel Antonio

Ajungem primul grup. Ghidul le arata un fluture. Ne bagam in sufletu’ lor si facem poze. La fluture.
Parcul Manuel Antonio
Ii depasim. Si ne gandim: ce tare trebuie sa fie sa fii ghid: le arati o frunza, un fluture si le iei cate 20-25$ de caciula.
Mai bobinam, mai bagam niste apa in noi (damn, daca nu luam apa aia… krapam pe drum). Am vazut un nene ‘smart’ care avea furtunash in gura – celalalt capat ducea in rucsac. Mi-am adus aminte de “Dune”.
In fatza alt grup. L-am vazut imediat pe nenea care incerca sa ne abureasca mai devreme la cafea. Damn… noi ne-am baut si cafeaua, ne-am luat si apa, am si mers ca moshengii si l-am si depasit. Acum ne intrebam, oare ce dracu’ le-a aratat la aia atat timp? Ca doar venise pe acelasi drum ca noi.
In fine…

Ajungem la o margine de jungla. Lume multa. Se uitau pe sus. Ce sa vezi, mare vrajeala: niste maimutze; deja eram satui de ele – la tantea kinezoaica le vedeam cum trec strada pe cabluri.
Parcul Manuel Antonio
Le-am auzit si cum urla. Kiar, daca ar fi urlat atunci maimutza aia, oare catzi americani ar fi rupt-o la fuga? :D
Depasim grupurile alea multe.
Habar n-aveam unde mergem – nu era nici un alt grup inainte ca sa ne dam seama ce si cum. Oricum, ne-am prins ca undeva in fatza e Oceanu – si daca mergem pe langa el… ajungem noi undeva.
Prima oprire. Termitele.
Cand eram concentrati pe terminte, apare un grupuletz mic – americani. O batranica incepe sa povesteasca o kestie interesanta (pe care eu n-o stiam): sint termite care se ocupa cu căratu’ – adica alea care vin cu sacoshele pline de la piatza si termite care curăță produsele din sacoshă inainte de fi bagate in casă. A spus si cum se numesc… dar am uitat. :P (ceva cu ‘nursery-nu-stiu-cum’). In fine.
O luam la pas. Niste ciupercutze, nise frunzulite, niste maimutze pe sus…ehhh.. ne obisnuisem deja.
La vale alte grupuri – era un fel de “popas”. Vad dushuri. Si oameni care fac dush. Hmmm….
Apoi vad in stanga mea… ditamai plaja.
Salbatica.
Parcul Manuel Antonio

Mda… e muult mai bestiala decat Espadilla (desi si aia e super bestiala).
Bineinteles, nelipsitele “bidiganii” care erau peste tot. Ne aprindem cate un smoke si savuram privelistea.
Lume in apa si pe plaja. Aerisit insa. Din cauza ca erau doar turisti, n-am avut ce fotografia (ma refer la o alta ‘fauna’).
Apucam si noi pe un drum care era mai populat.
Dam de niste neni care se holbau la ceva. Ma holbez si eu.
Nu vedeam nimic. Draci… ma ofticam. Mai stau, scanez, scanez…
Vad un raton.
Parcul Manuel Antonio
Ma uit la cei din grupul facutzi gramada langa un telescop/kestie prin care te uiti. Nu era indreptat spre raton.
Shit.. la ce se uita astia? Ma uit din nou. Scanez fiecare milimetru.
Nic!
Mă oftic.
Il vad si pe Cătă. Se uita (prin digitala) in aceeasi directie cu cei din grup. WTF??
Imi spune ca e o shoparlitza.
What?
Unde?
Si imi arătă. Pointer spre un copacel, o craka, ceva…
Draci.. nu vad neam!
Imi descrie copacelu’, ca se bifurca o ramurica, nu aia mica ci aia mai mare, spre dreapta, care urca ….
Aha…. tot nimic.
Incearca sa potriveasca digitala pe directie, astfel incat, chioru’ de mine sa vada. No chance.
Focus, zoom, scan…
Intr-un final, vad…
Damn…
O shoparlitza mica (oarecum) care statea in asa hal incat spuneai ca-i craka de copac.
Parcul Manuel Antonio

Lasam plaja bestiala in spate.
In fata, alt grup, alti oameni care se uitau ca la urs. De data asta m-am prins – am vazut niste kestii miiiici, miiici care alergau cu viteza luminii de colo-colo – greu de vazut dar si mai greu de prins cu digitala.
Erau pui de aligator.
Aia ‘micii’ fug pe picioarele din spate: parca ar fi bipezi; sint criminal de funny cand ii vezi alergand. Am cautat-o pe ‘mama lor’. Nu era. Cel putin nu era vizibila. Cert e ca drumul pe care mergeam noi era ingradit – adica o atza care facea delimitarea intre noi si “ei”.
Intrebare de baraj: oare ce-i retine pe aligatori sa nu intre pe carare?

La fiecare 10-20 metri din parc, exista cate o tablitza pe care scria cam ce ‘locuitori’ are respectiva zona.
Animale sau vegetale (copaci/plate)
Ne intrebam: da’ cum stiu animalelea alea care e cartieru’ lor? Ca doar n-or sta tzapene acolo pentru ca asa scrie pe tablitza?
Mi-au placut iguanele.
Parcul Manuel Antonio
Si shoparlitzele.
Ne apropiem de final.
Recunoastem poarta pe care o vazusem cu o seara inainte si care era strajuita de acel semn cu “cocodrilos”. Desi stiam drumul, am preferat sa urmam un grup care se urcase pe o poteca – am zis ca se duc sa vada oceanu’ de sus.
Mergem si noi.
De fapt, ghidul lor (baiat destept) incerca sa-si protejeze “clientzii” de shakalii care asteptau cu barcutzele la capat de drum. Multi au mers cu noi. Altii (mai fraieri) s-au dus si-au platit sa treaca o apa care-ti ajungea la genunghi (cel mult)
Desi am plecat din coada grupului, eu am ajuns in fata lor. Am testat zona (stancoasa) si apa – aseara, pe intuneric, am trecut fara probleme – dar acum ziua am zis sa ma uit bine, de doo ori, ca sa nu iau tzeapa.
Am trecut – lejer chiar – spre mirarea celor din spatele meu care se holbau ca la ozeneuri si nu credeau ca se poate asa ceva – e atat de mica apa? Yeap, morons!!
Acum v-ati prins de ce-am zis “tzeapa pentru americani”?
Eu cred ca aia mai faceau ceva – mai sapau dimineatza niste shantzuri pe-acolo ca sa para apa mai adanca. :)
Parcul Manuel Antonio
(pana si din satelit se vede ca apa e mica)

Minte cea de pe urma

Cum stateam noi si asteptam reatebeu’…. ne-a picat fisa: daca am fi mers pe la “cocodrilos”, direct, n-am mai fi platit intrarea. Lasa… data viitoare sarim gardu’ si fugarim si cocodrilos de-acolo. Adica semnu’ ala mi se pare prea evident pus – nu treceti ca e cocodrilos in zona. Asa, si?  Cocodrilos astia au auzit de romani? Nu cred… :D
Sau pe apa am fi putut ajunge – din ‘satelit’ am vazut multe cai de acces, for free.

The beginning

Huh, credeati ca aventura s-a terminat? Draci! De-abia acum incepe.
Stateam la o tzigara. In statia de reatebe. Vine busu’ mult asteptat. Scria San Jose pe el. E bun. Intrebam ce si cum cu biletele. Ni se spune ca se pot cumpara doar de la Quepos si ca trebuia sa le luam de-acolo – aici urca doar cei care au biletu’ cu ei. Putem sa mergem pana la Quepos si sa ne luam bilete de-acolo? Bineinteles, dar nu cu mine! :P Asteptati autobuzu’ de Quepos.
Damn.. era masina de 12 “Directos” (vezi poza)
Intr-un final vine si taraboantza de Quepos. Ajungem lejer. Frumos drumu’ – iar serpetine, iar maimutze pe sus…

Bloody fuckin’ Quepos

Sarim din autobuz si ne indreptam spre casa de bilete. Inkisa.
Langa casa, o tante. Ce-am remarcat la ea (dar as fi fost prea nesimtit sa-i fac poza): toata urekea o avea cu cercei, piercing and stuff. Da TOATA (adica tot pavilionu ala full de kestii). Ambele urechi. Parca era din Klingoniana din StarTrek. Vindea niste bilete. O intram de San Jose. Neah… si ne arata spre casa de bilete care era inkisa. Ne zice ca la 13:00 vine cineva. Shit, mai erau 3 minute. Si eram primii! (tare, nu?)
Apare o tante. Mica de statura (adica pushtoaica). Dar nu deskide pe partea noatra, ci pe cealalta.
A dracu’ muiere. (si ne bucuram ca eram primii la coada)
Pe partea cealalta – 3 persoane.
Discutii. Vorbe.
In fata mea, o tante: blondutza, carliontzata, par lung, bine proportzionata, finutza. Europeanca 100% (imi zic eu in barba).
Era insotzita de inca o tante (mai batrana) si de un nene; amandoi cu fetze de europeni.

Scheiße!

Ouuppsss.. Germany. Nice.
Nice pe dracu’ – imi dau seama ca tipa facea spume.
Asa cum am facut si noi cand am aflat ca nu mai erau bilete la “Directors” (express adica) si ca singura noastra sansa mai era la 16:45 “Colectivos”. Deci aproape 5… si inca vreo 4 ore jumate pe drum, se face 10 noaptea. 10 noaptea in San Jose!!!
Eram ca si mortzi. Reci…
Din San Jose trebuia sa mai prindem si un bus spre casa.

Scheiße reloaded…

Ne asezam pe o bordura. Doar fumul din tzigari mai misca. Noi nu. Ma gandeam – daca ne intoarcem la paja, ne rupe cineva ptr. ca lipsim la office. Oricum, era mai putin dureros decat sa ajungem la 10 noaptea in San Jose.
O vedem pe “germania” (n-am aflat cum o keama, desi, soarta mi-a oferit o a 2-a sansa – despre asta intr-un post viitor).
O luam la intrebari – ne explica faza cu biletele si ca ar mai fi o sansa – la ora 14:00 placa o masina (“Colectivos”) care, desi are locurile full, ne poate duce la San Jose dar in picioare. So what? Let’s go.
Vine masina.
Un nene mititel. Soferu’. Cu famelia langa el (sotie si fiica).
Se da’ startu’ la urcare. Urca aia cu hartiile albe in mana.
Astia cu hartiile colorate (bani) rămân la coadă. Urca “germania”. Urcam si noi. Ni se specifica faptul ca nu avem locuri si ca o sa ‘calarim’ in picioare pan’acasa!
Norocu’ nostru’ e ca am fost printre primii – asa ca ne-am alea niste locuri in spatele masinii, acolo unde scrie “rezervat handicapatzi”. Acolo am stat. Si-am stat bine. “Germania” era in dubii – erau locuri in spatele ei dar prinsese un loc pe scara – daca se ducea sus, il pierdea pe asta de jos. Pana la urma a zis ca sta acolo unde sta; ca sta bine, n-are cine sa o salte de pe ‘scaunul’ ei.
O intrebam alea…alea…
Ne raspunde.. alea..alea…
Hmm.. interesanta tipa. Aia care o insotzeau erau babacii ei. Venisera in Germania in vacanta. Ea muncea in Costa Rica – voluntara. Nu stiu la ce. N-am intrebat. Nu m-a interesat.

Fuckin’ Kamikaze driver

Am mai vazut tampitzi la volan, dar nu ma asteptam ca piticania aia de om sa fie unu’ dintre ei. Cred ca n-a lasat masina aia sub 100 la ora. Neam!
Depasiri, claxoane… tot tacamul. Parca eram in Romania la intersectii cand e aglomerat.
Dupa vreo 2 ore si ceva, facem pauza. Ne dam jos, ne tragem sufeltu’. Obosisem de la atata hatza-hatza dintr-o parte in alta.
Fac si poza la tampit.
Parcul Manuel Antonio
Daca vedeti specimenu’ NU va urcati (asta daca tineti la viatza voastra). A mers ca dementu’ prin serpetinele alea – ziceai ca acu’ sare in prapastie.
Cretin 100%. Pure hijo da puta…

Atenas

Aici a coborat ‘germania’. Aici lucra. Ne-a zis “good bye” si dusa a fost.
Dam de autostrada spre San Jose. Claxoane. Flashuri. Tot tacamu’. Kamikaze al nostru’ a fugarit TOT ce se putea fugari de pe banda a 3-a. TOT!.
Spre seara ajungem si noi in San Jose. Norocu’ nostru (am aflat dupa aia) e ca de la acelasi terminal (“Coca-Cola”) pleca si autobuzul nostru’ spre casa. Intreb un nene sofer care e ala – ne spune ca ultimu’. Ok.
Pe el scria “Santa Ana” – ne parea cunoscut numele dar nu semana cu “Escazu”. Deloc.
Intrebam pe cineva de la coada – nu prea stia engleza. Deloc chiar. O tante mica de statura, costarricense 100% ne spune ca ar trebui sa mergem nu-stiu-unde ca sa luam spre Escazu. Sare in ajutor o alta tante, simpaticutza foc, ce ne spune sa stam la coada ca asta ne duce unde vrem. “Los Laureles?”, intrebam noi… S-a cam blocat. Dar era convinsa ca asa e.
Asa o fi.

Coada la urcare

Nu stiu daca v-am spus, dar aici e o faza super; cand pleaca un autobuz, lumea formeaza o coada langa el, la usa de urcare (aia din fatza). Ordonati, unul in spatele altuia, fara imbulzeala, fara imbranceala, fara injuraturi, fara nimic. Ordine si disciplina de parca ar fi toti in armata. Impressive. Very kiar.
Stam si noi la coada. Ni se spune ca se dă banu’ la nenea shoferu’. N-am intrebat câtzi bani – deja i-am fi kinuit pe saracii spanioli cu engleza noastra.
Tantea simpaticutza era in fatza noastra.
Se urca. Eu in spatele ei. Cu o kila de monede in mana (habar n-aveam cat costa).
Vorbeste ceva cu nenea soferu’. Se intoarce, imi ia jumate din monede si da cateva la sofer. Se intoarce si-mi da’ restu’.
Soferu’ ne zambeste si el. Ne asezam undeva in spate (deja nu mai erau locuri pe scaune, dar nu ne parea rau – nu aveam decat un singur gând: sa ajungeam casa, alive.)
In timpul mersului, tantea simpaticutza incepe sa discute cu alta din fatza ei. Daca aia era simpaticutza aia din fatza era kiar bestiala. Cred ca avea vreo 30 de ani, ochi… hmmm… deschishi la culoare, frumushica foc: cand zambea se aprindeau toate becurile din autobuz. Ne-am dat seama ca discutau ceva despre noi pentru ca din cand in cand se uitau la noi. In fine.
Cred ca ne pandeau sa nu coboram ca bezmeticii aiurea.
Intre timp mi-am dat seama ca incepem sa intram in zona cunoscuta – supermarketu’ de unde am facut cumparaturi inainte de a plecat, un “king burger”….etc… deja simteam ca sintem acasa. Si eram.
Tipa simpaticutza trage ‘semnalu’ de alarma’ si autobuzul opreste – kiar in statia noastra.
Ne uitam la ele. Ele la noi. Zambitoare.Si noi, zambitori.
Si fericiti ca in sfarsit am ajuns acasa. Dammnnnn… heluva adventure.

Ajuns acasa, deskid compu’ si, din greseala, ma pune dracu’ sa citesc si emailurile de pe yahoo – lucru pe care eu il fac o data la 3-4 luni. Si ce sa vezi??
E-mail, trimis joi (inainte de plecare) de catre aventurierii dinaintea noastra – cu TOATE cele trebuincioase plecarii la Manuel Antonio; si cu sfaturi de aur: “sa va luati bilete si de intors ca n-o sa gasiti. Din Quepos vi le luati!” Siiiigur ca da… si acuma spui??? :))

Gata cu Manuel Antonio. Urmeaza vizita la Arenal – si-aici super mega giga faze; mi-am dat seama ca lumea e asa de micaaaaa…
n-aveti ideie cat de mica e…

Poze

Prin post-urile de la Manuel Antonio am inserat (din cand in cand) si niste link-uri la poze.
Le pun aici pe toate (“e unii” care nu s-au prins) :) Inclusiv cele de la postu’ asta.

1. Crocodili in drum spre Manuel Antonio
2. Manuel Antonio – around the hotel
3. Sunset in Manuel Antonio
4. Bidiganii pe plaja la Manuel Antonio
5. Playa Espadilla

Si cele din parc:
6. In Parcul Manuel Antonio

Altele (posibil aseamanatoare)